Comunicat presa Teatru Regina Maria Oradea
Campania Națională UNITER – Artiștii pentru artiști
Ca în fiecare an, Teatrul Regina Maria răspunde Campaniei Naționale lansate de UNITER – „Artiştii pentru artişti”, astfel că anul acesta, cu prilejul Zilei Mondiale a Teatrului, celebrată în 27 martie, spectacolul ales cu ocazia acestei zile speciale e EQUUS* (de Peter Shaffer, în regia artistică a lui Szabó K. István) – care se va juca în data de 28 martie, de la ora 18, la Sala Mare.
De ziua Mondială a Teatrului, Mesajul internațional a fost formulat de către dramaturgul Dario Fo, iar cel național de către Ion Caramitru. Aceste mesaje vor fi citite publicului înainte de spectacolele care fac parte din Campania lansată de UNITER.
Campania Naţională „Artiştii pentru artişti” este organizată de UNITER, împreună cu teatrele din Bucureşti şi din ţară cu scopul strângerii de fonduri pentru artiştii vârstnici cu probleme de sănătate.
Iniţiată şi organizată din anul 2002, Campania Naţională „Artiştii pentru artişti” este un stimulator al solidarităţii de breaslă, un resort financiar pentru artiştii vârstnici cu probleme de sănătate şi un semnal pentru public şi autorităţi în legătură cu situaţia acestora şi demnitatea lor.
În fiecare an, UNITER împreună cu artişti importanţi şi cu instituţiile teatrale, cu parteneri care s-au asociat acestui program a reuşit să facă posibilă realizarea Campaniei Naţionale „Artiştii pentru artişti” prin intermediul căreia se strâng sumele necesare sprijinirii artiştilor vârstnici din toată ţara. Sumele strânse de către teatre din vânzarea de bilete se direcţionează către un fond special constituit – Fondul de Solidaritate Teatrală.
*EQUUS (1973) e piesa scrisă de dramaturgul englez Peter Shaffer, și e povestea unui psihiatru care încearcă să trateze un tânăr care are o fascinaţie patologică religioasă faţă de cai. Shaffer a fost inspirat să scrie Equus după ce a auzit despre o întâmplare cutremurătoare: un tânăr de 17 ani a orbit şase cai, într-un orăşel de lângă Suffolk. Dramaturgul a construit o istorie fictivă asupra cauzelor care ar fi putut provoca incidentul, fără să cunoască alte detalii despre acesta. Acţiunea piesei e similară unei poveşti cu detectivi, în care psihiatrul Martin Dysart încearcă să înţeleagă cauzele acţiunilor băiatului, luptând în acelaşi timp cu sentimentele contradictorii cu privire la viaţa sa personală.
Ziua Mondială a Teatrului – 27 Martie 2013
Mesaj Internaţional
În urmă cu mult timp, Puterea a rezolvat problema intoleranţei faţă de actorii Commedia dell’Arte prin exilarea lor în afara ţării.
Astăzi, actorii şi companiile de teatru se chinuie să găsească scene publice, teatre şi spectatori, din cauza crizei.
Prin urmare, conducătorii nu mai sunt preocupaţi de problema controlului asupra celor care se exprimă cu ironie şi sarcasm, din moment ce nu mai e niciun loc pentru actori, şi nici public căruia să i se adreseze.
Din contră, în timpul Renaşterii, cei care deţineau puterea în Italia erau nevoiţi să depună un efort semnificativ pentru a-i ţine pe comedianţi (Commedianti) la distanţă, deoarece aceştia din urmă se bucurau de o mare audienţă.
Se ştie că marele exil al actorilor de Commedia dell’Arte a avut loc în secolul contra-Reformei, când s-a decretat desfiinţarea tuturor spaţiilor teatrale, mai ales în Roma, unde au fost acuzaţi de ofensă la adresa oraşului sfânt. In 1697, Papa Inocenţiu XII, sub presiunea cererilor insistente din partea burgheziei conservative şi a clericilor, a ordonat demolarea Teatrului Tordinona unde, potrivit moraliştilor, se puseseră în scenă cele mai multe piese obscene.
În perioada contra-Reformei, cardinalul Carlo Borromeo, care era activ în nordul Italiei, s-a dedicat salvării „copiilor din Milan”, stabilind o distincţie clară între artă, ca formă supremă de educaţie spirituală, şi teatru, ca manifestare a profanului şi a vanităţii. Într-o scrisoare adresată colaboratorilor săi, acesta se exprimă mai mult sau mai puţin după cum urmează: „Preocupaţi fiind cu eradicarea buruienilor, am făcut tot ce am putut ca să ardem texte care conţineau discursuri degradante, ca să le ştergem din memoria omenirii, şi în acelaşi timp să îi aducem în faţa justiţiei pe cei care publicau asemenea texte. Cu toate acestea, se vede că, în timp ce dormeam, Răul a lucrat cu şi mai multă şiretenie. Ce se vede cu ochiul pătrunde mult mai bine în suflet decât ce se citeşte în asemenea cărţi! Cuvântul vorbit însoţit de gestul potrivit fac mult mai multă stricăciune în minţile adolescentelor şi ale fetelor tinere decât cuvântul mort tipărit în cărţi. Prin urmare, se impune ca măsură de urgenţă să scăpăm oraşele noastre de teatre şi regizori, aşa cum facem şi cu sufletele nedorite”.
Astfel, singura soluţie pentru criză se află în speranţa unei alte mari expulzări organizate împotriva noastră, şi mai ales împotriva tinerilor care doresc să deprindă arta teatrului: o nouă diasporă de Commedianti, de regizori care ar beneficia nespus dintr-o asemenea poziţie de dragul unei noi reprezentaţii.
Dario Fo
(Traducere din engleză – Daniela Oancea)
Biografie: Dario Fo, născut la 24 martie 1926, este un dramaturg, satirist, director de teatru, actor şi compositor Italian, laureat al premiului Nobel pentru literatură în 1997. Opera sa dramatică foloseşte metodele comice specifice commediei dell’arte, un stil dramatic foarte popular printre clasele muncitoare de odinioară. Opera lui Fo se caracterizează prin critică la adresa crimei organizate, corupţiei şi asasinatelor politice, doctrinei catolice şi conflictelor din Orientul Mijlociu. Fo a scris aproximativ 70 de piese de teatru. Printre cele mai renumite piese se numără Morte accidentale di un anarchico (1974; Moartea accidentală a unui anarhist) şi Non si paga, non si paga! (1974; Nu putem plăti? Nu vom plăti!). Fo este directorul şi regizorul unei companii de teatru, împreună cu Franca Rame. La acordarea premiului Nobel pentru literatură în 1997, comisia de jurizare l-a cracterizat pe Fo drept un scriitor „care imită bufonii epocii medievale, subminând autoritatea şi menţinând demnitatea celor călcaţi în picioare.”
Mesaj Naţional
Teatrul poartă în fiinţa lui mesajul veşniciei.
Urmând ciclul existenţei, dând viaţă personajelor lui etalon, Teatrul îşi asumă drept de viaţă şi de moarte asupra fiinţelor de fum pe care le însufleţeşte. Ele trăiesc încremenite între coperţi de carte şi aşteaptă răbdătoare mâinile dibace care să le pună în mişcare, să le facă să respire, să se lupte şi să moară pentru a învia din nou, de fiecare dată când cineva deschide Cartea.
Mă uit cu nostalgie în urmă şi revăd ca într-un caleidoscop miile de personaje ale Teatrului Universal şi regret nespus că am întruchipat pe scenă doar câţiva regi şi prinţi sau câţiva oameni simpli care au vrut să schimbe lumea aşa cum mi-aş fi dorit. Am mers cu ei până la capăt şi i-am adus, întregi la minte, să-şi susţină cauza în arenă.
Este loc în Teatru pentru toţi cei care au talent. Cred, însă, că pentru a face Teatru adevărat şi viu e nevoie de mai mult. Pasiune?, spun unii. Sacrificiu?, alţii. Şi una şi alta, dar, mai ales, implicarea adâncă a lui în realitatea zilei, în analiza vremurilor pe care le trăim, în politica de zi cu zi. Vocaţia Teatrului este construcţia unei lumi mai bune, cu drept de preempţiune asupra bunurilor omenirii pe care trebuie să le întoarcă spre folosinţă generaţiilor care se succed.
„În vremuri de restrişte cultura se opreşte”, spunea un ministru de finanţe al României, de tristă amintire.
- Nu, domnule Ministru, cultura nu se opreşte niciodată. Dacă aţi fi fost Polonius, ministrul responsabil de viaţa Danemarcei, v-aş fi spus ca Hamlet:
„Aveţi grijă de actori, cinstiţi-i aşa cum se cuvine, căci ei sunt cronica vie şi prescurtată a vremurilor. Mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte decât să intri în gura lor cât timp eşti în viaţă”.
Aviz amatorilor!
Ion Caramitru
